Körperverletzung: ce pedeapsă riscați dacă după o încăierare se face plângere

Conținutul infracțiunii este scurt: cine maltratează trupește o altă persoană sau îi vatămă sănătatea se pedepsește cu pedeapsa privativă de libertate de până la cinci ani sau cu amendă penală (§ 223 Abs. 1 StGB). Un prag al vătămării, în centimetri sau în zile de incapacitate de muncă, legea nu arată.

Cine nu a voit vătămarea, ci a pricinuit-o din culpă, cade sub § 229 StGB, cu pedeapsa privativă de libertate de până la trei ani sau cu amendă penală. Deosebirea dintre intenție și culpă nu este, așadar, o subtilitate, ci o hotărâre între două limite de pedeapsă deosebite.

§ 226 Abs. 1 StGB cuprinde anumite urmări statornice, între altele pierderea vederii, a auzului, a putinței de a vorbi sau a putinței de procreare, pierderea unui mădular însemnat, o desfigurare statornică și considerabilă, precum și căderea în neputință trupească, în paralizie ori în boală a minții. Pedeapsa este atunci de la un an până la zece ani. Dacă autorul pricinuiește una dintre aceste urmări cu voință sau cu știință, pedeapsa este pedeapsa privativă de libertate nu mai mică de trei ani (§ 226 Abs. 2 StGB). Pentru cazurile mai puțin grave se aplică § 226 Abs. 3 StGB.

Dacă autorul pricinuiește prin vătămarea corporală moartea persoanei vătămate, pedeapsa este pedeapsa privativă de libertate nu mai mică de trei ani (§ 227 Abs. 1 StGB), iar în cazurile mai puțin grave de la un an până la zece ani (§ 227 Abs. 2 StGB).

Cine săvârșește o faptă cerută de Notwehr, adică de apărarea împotriva unui atac nelegiuit de față, nu lucrează nelegiuit (§ 32 Abs. 1 StGB). Notwehr este apărarea necesară spre a înlătura un atac nelegiuit de față împotriva sa ori împotriva altuia (§ 32 Abs. 2 StGB). Alături stă starea de necesitate care înlătură caracterul nelegiuit, prevăzută de § 34 StGB, care cere o primejdie de față, ce nu poate fi înlăturată altfel, și cere o cântărire la care interesul ocrotit trebuie să precumpănească în chip însemnat asupra celui atins.

Fraza cea mai importantă din această parte nu se află în lege: dacă erau îndeplinite condițiile apreciază mai târziu o instanță, și anume pornind de la dosar, cu declarații de martori, cu constatări medicale și cu înregistrări pe care în clipa întâmplării nu le avea nimeni înaintea ochilor. Linia dintre apărarea necesară și trecerea peste margini poate fi trasă pe urmă altfel decât în acea secundă.

Pentru trecerea peste margini există o dispoziție proprie: dacă autorul trece peste marginile Notwehr din tulburare, din teamă sau din spaimă, el nu se pedepsește (§ 33 StGB). Această dispoziție este strâmt alcătuită și cuprinde, potrivit textului ei, numai aceste trei stări.

Vătămarea corporală cu intenție potrivit § 223 StGB și cea din culpă potrivit § 229 StGB se urmăresc numai la cerere, în afară de cazul în care autoritatea de urmărire penală socotește necesară o intervenție din oficiu, din pricina interesului public deosebit al urmăririi penale (§ 230 Abs. 1 Satz 1 StGB). Cererea este legată de termenul de trei luni, care începe la expirarea zilei în care persoana îndreptățită ia cunoștință de faptă și de persoana autorului (§ 77b Abs. 1 und 2 StGB).

Două puncte în această privință. Întâi: § 224 StGB nu se află în § 230 Abs. 1 StGB. Acolo unde acuzația sună a gefährliche Körperverletzung, urmărirea nu atârnă de un Strafantrag, adică de o cerere de urmărire. Al doilea: și la § 223 StGB se poate cerceta din oficiu, dacă se socotește că există un interes public deosebit. Retragerea unei cereri de urmărire nu pune de aceea neapărat capăt unei proceduri.

§ 223 und § 229 StGB sunt totodată fapte urmărite pe calea Privatklage, adică a acțiunii penale pornite de persoana vătămată însăși (§ 374 Abs. 1 Nr. 4 StPO). Persoana vătămată poate, așadar, porni ea însăși acțiunea, dacă parchetul nu trimite în judecată.

Vinovăția autorului este temeiul măsurării pedepsei (§ 46 Abs. 1 StGB). Instanța cântărește împrejurările care vorbesc pentru și împotriva autorului, între altele mobilurile, măsura încălcării îndatoririi, felul săvârșirii, urmările faptei care i se pot pune în sarcină, viața de până atunci, precum și purtarea de după faptă, îndeosebi strădania de a repara paguba și de a ajunge la o împăcare cu persoana vătămată (§ 46 Abs. 2 StGB). Împrejurările care sunt deja trăsături ale conținutului legal al infracțiunii nu au voie să fie luate în seamă (§ 46 Abs. 3 StGB).

Anume reglementat este Täter-Opfer-Ausgleich, adică împăcarea dintre autor și persoana vătămată. Dacă autorul, în strădania de a ajunge la o împăcare cu persoana vătămată, și-a reparat fapta în întregime sau în cea mai mare parte ori a urmărit cu seriozitate repararea ei, sau dacă a despăgubit victima în întregime ori în cea mai mare parte într-un caz în care repararea pagubei i-a cerut prestații personale considerabile ori o renunțare personală, instanța poate atenua pedeapsa sau, dacă nu s-a atras o pedeapsă mai mare decât pedeapsa privativă de libertate de până la un an sau amenda penală de până la trei sute șaizeci de unități zilnice, poate renunța la pedeapsă (§ 46a StGB). Dacă și când intră în discuție un asemenea pas ar trebui hotărât abia după consultarea dosarului. El se răsfrânge asupra procedurii aflate în curs.