Fahrlässige Körperverletzung după un accident rutier: ce pedeapsă riscați

Se pedepsește în principiu numai fapta săvârșită cu intenție; fapta din culpă se pedepsește numai dacă legea o amenință în mod expres cu pedeapsă (§ 15 StGB). Pentru vătămarea corporală, legea face acest lucru: cine pricinuiește din culpă vătămarea corporală a altei persoane se pedepsește potrivit § 229 StGB.

Ce este lipsit de grijă în circulația rutieră rezultă din regulile care se aplică tuturor. § 1 Abs. 1 StVO cere prevedere necurmată și grijă unul față de celălalt. Potrivit § 1 Abs. 2 StVO, fiecare trebuie să se poarte astfel încât niciun altul să nu fie păgubit, pus în primejdie ori stânjenit sau supărat mai mult decât nu se poate ocoli. § 3 Abs. 1 StVO cere să se meargă numai atât de repede încât vehiculul să fie stăpânit necurmat și să se potrivească viteza cu starea drumului, a circulației, a vizibilității și a vremii.

Al doilea punct este cel mai însemnat: nu este de ajuns să existe o încălcare. Încălcarea trebuie să fi pricinuit vătămarea. Tocmai aici pornește o apărare și tocmai aici hotărăște dosarul, nu simțământul celor care au luat parte.

§ 34 Abs. 1 StVO arată îndatoririle de după un accident rutier: oprirea neîntârziată, punerea în siguranță a circulației, încredințarea despre urmările accidentului, ajutorul dat celor răniți, arătarea față de ceilalți participanți și față de cei păgubiți a faptului că ați luat parte la accident și, dacă se cere, arătarea numelui și a adresei proprii. Urmele accidentului nu au voie să fie înlăturate înainte ca cercetările necesare să fi fost făcute (§ 34 Abs. 3 StVO).

O îndatorire de a înfățișa desfășurarea faptelor sau de a recunoaște o vină proprie dispoziția nu cuprinde. Ca persoană acuzată vi se aduce la cunoștință, la audiere, ce faptă vi se pune în sarcină și trebuie să vi se arate că sunteți liber să vă pronunțați asupra acuzației sau să nu depuneți declarație asupra cauzei și că puteți întreba oricând, și încă înainte de audiere, un apărător ales de dumneavoastră (§ 136 Abs. 1 Satz 2 StPO).

Între aceste două fraze se află clipa cea mai grea a întregii proceduri. Cine tocmai a trăit un accident se află sub încordare și vorbește din cuviință. Ceea ce se spune atunci se află mai târziu în dosar.

Două dispoziții trebuie despărțite. În procedura aflată în curs, judecătorul poate retrage provizoriu Fahrerlaubnis, adică dreptul legal de a conduce, dacă există temeiuri stăruitoare pentru presupunerea că ea va fi retrasă (§ 111a Abs. 1 Satz 1 StPO). Dacă aceste condiții cad ori dacă instanța nu retrage Fahrerlaubnis prin hotărâre, retragerea provizorie se desființează (§ 111a Abs. 2 StPO).

La sfârșit, instanța retrage Fahrerlaubnis dacă din faptă rezultă că persoana condamnată nu este potrivită pentru conducerea autovehiculelor (§ 69 Abs. 1 Satz 1 StGB). § 69 Abs. 2 StGB arată cinci fapte la care autorul este de socotit de regulă nepotrivit: punerea în primejdie a circulației rutiere (§ 315c StGB), întrecerile cu autovehicule oprite de lege, conducerea în stare de ebrietate, îndepărtarea neîngăduită de la locul accidentului potrivit § 142 StGB, în condițiile arătate acolo, și Vollrausch, adică starea de beție deplină, raportată la aceste fapte. Vătămarea corporală din culpă potrivit § 229 StGB nu se află în această înșiruire. Aceasta nu înseamnă că Fahrerlaubnis ar fi la adăpost; înseamnă că lipsa de potrivire trebuie întemeiată în cazul concret.

Fără legătură cu aceasta, intră în discuție un Fahrverbot, adică o interdicție temporară de a conduce, de la o lună până la șase luni (§ 44 Abs. 1 Satz 1 StGB).

Dacă cercetările oferă temei îndestulător pentru punerea în mișcare a acțiunii publice, parchetul o pune în mișcare (§ 170 Abs. 1 StPO). Altfel, el încheie procedura (§ 170 Abs. 2 StPO). Alături stă încheierea sub obligații și îndrumări potrivit § 153a Abs. 1 StPO, care este cu putință la un Vergehen, adică la o infracțiune din categoria celor mai puțin grave, cu acordul persoanei acuzate și în principiu și cu acordul instanței competente; despre aceasta avem un ghid propriu. Ce cale intră în discuție se hotărăște după cuprinsul dosarului.

Pentru măsurarea pedepsei se aplică § 46 StGB: vinovăția autorului este temeiul măsurării, iar instanța cântărește împrejurările care vorbesc pentru și împotriva lui, între altele măsura încălcării îndatoririi, urmările faptei care i se pot pune în sarcină și purtarea de după faptă, cuprinzând și strădania de a repara paguba (§ 46 Abs. 1 und 2 StGB). Împrejurările care sunt deja trăsături ale conținutului legal al infracțiunii nu au voie să fie luate în seamă (§ 46 Abs. 3 StGB).